Esti aici
Acasa => Sanatate => Convingerile noastre de toate zilele

Convingerile noastre de toate zilele

Reading Time: 4 minute

“Testul pentru o inteligență de prim rang e abilitatea de a ține simultan în minte două idei opuse, fără a-ți pierde capacitatea de a funcționa” – Scott Fitzgerald

“Argumentele tale, impecabil susținute pe Facebook, m-au determinat să-mi schimb convingerile” – Nimeni Niciodată

De ceva vreme mă preocupă felul în care ajungem să ne formăm convingerile. Mă preocupă pentru că văd în jurul meu o sumedenie de oameni cu convingeri ferme, de nestrămutat, angajați în dispute cu alți oameni cu con­vingeri la fel de ferme. Mai mult decât atât, fermitatea convin­gerilor fiecărei părți determină, desigur, că partea cealaltă este complet și radical greșită. Disputele astea sunt mereu sterile și uneori periculoase, pentru că pot degenera în tot soiul de conflicte. Și situațiile astea devin din ce în ce mai dese. Parcă trăim într-un balamuc. Dar cel mai tare mă preocupă faptul că, în ciuda eforturilor mele, mă regăsesc adeseori în aceeași situație.

Nu am pretenția că am o explicație irefutabilă pentru acest fenomen. Ca tot ce scriu aici, e un articol de opinie, ba­zat pe observații și lecturi. Mi‑ar fi plăcut să am date despre el, pentru că mi se pare fascinant, dar nu am. Dacă aș avea 20 de ani mai puțin și un doctorat în sociologie aș dedica 10 ani din viață ca să cercetez fenomenul ăsta. Neavând, am doar câteva observații personale.

Una e următoarea: convin­gerile, ca și preferințele de alt tip, au o origine, undeva, într‑un eveniment sau moment marcant. Am citit un articol în care autorul demonstra o corelație între preferințele sportive ale unor oameni și evenimente marcante din viața lor. Rezultă că preferințele puternice, pe viață, se fac undeva la vârsta primelor descoperiri identitare, ceva între 7 și 10 ani. Dacă o echipă a câștigat campionatul de câteva ori în acea perioadă, devii fanul ei pe viață. Eu, de pildă, provin după mamă dintr‑o familie care a trăit mult timp adunată pe o singură stradă în apro­pierea stadionului Giulești. Ei și toți vecinii și prietenii lor erau rapidiști. Ca atare, dacă m-ai fi întrebat, o bună parte din viața mea m-am declarat rapidist, deși nu am fost la niciun meci și detest fotbalul. Aveam o vârstă apropiată când Ilie Năstase devenea nr. 1 mondial în tenis. Mi-am luat rachetă de tenis, una care să semene (deși era făcută la Reghin) cât mai bine cu racheta Dunlop cu care juca el. Sunt un antitalent total. Fetițele care au împlinit 8-10 ani în 1976 au făcut toate gimnastică. Și tot așa. E un moment în viață când te identifici cu niște eroi către care aspiri. Și această identitate devine a ta.

Dar fenomenul nu e valabil doar în copilărie. Facem asta și ca adulți, mai ales în momente-cheie ale vieții, momente de alegere, de cumpănă sau de mare angajament personal. Am văzut adeseori genul ăsta de identificare idolatră cu oameni de orice fel, dar cel mai vizibil cu politicieni. Idolul tău devine de neatins, i se estompează puternic, uneori până la dispariție, umbrele, îi strălucesc peste măsură calitățile. Evident, pentru idolii rivalilor ai doar dispreț și îi vezi exact invers. Nici unii, nici alții nu mai sunt oameni cu bune și rele, cu lumini și umbre, sunt zei sau monștri. Susținătorii lor devin adulatorii unui zeu, “martorii lui…”.

Sunt, însă, câteva fenomene despre care am observat că ne accentuează idolatria și bigotismul și cred că putem să ni le atenuăm dacă le înțelegem. Le iau pe rând.

Primul e identitatea. Con­vingerile noastre ne sunt cu atât mai tari cu cât tindem să ne identificăm cu ele, nu sunt păreri despre lume, ci sunt reflecția lumii în noi, noi suntem judecătorii binelui și ai răului, suntem, cumva, întruparea lui Dumnezeu. Opinia noastră devine cumva sacră, de neatins.

Al doilea e ecoul. Orice convingeri am avea, nu le‑am putea ține mult dacă nu am găsi oameni care să ni le împărtășească și să le susțină. De asta sunt așa de idolatre mișcările civice sau politice, pentru că sunt triburi de idolatri care se susțin unul pe celălalt. Cel mai pervers și neașteptat efect pentru mine al rețelelor sociale e că au creat uriașe camere cu ecou, practic globale, în care se reverberează orice convingere, oricât de absurdă, de la vaccinurile care produc autism și până la Pământul plat, ceea ce a produs armate de noi idolatri.

Al treilea e așa-numitul “con­­­fir­mation bias”. Pentru că punerea la îndoială a convin­gerilor ne pune la îndoială identitatea, orice semnal avem care ne arată că ceva nu e în regulă cu ele e îndepărtat prin meca­nisme defensive de tot felul, de la ignorare la raționalizare, în timp ce orice semnal care ne întărește că sunt valide e înre­gistrat cu litere de aur în evan­ghelia credinței noastre.

Ultimul, în fine, e efortul excesiv. E o consecință a disonanței cognitive. Dacă punem efort foarte mare în ceva, cu cât mai exagerat de mare, cu atât mai puternic efectul, atunci acel ceva devine prețios și de ne-negat. Pentru că, dacă îl negăm, ne negăm efortul și înseamnă că ne-am risipit energia și încrederea și angajamentul și timpul și banii degeaba. Înseamnă că am fost proști, naivi sau ambele. Și noi nu putem fi proști. Deci obiectul convingerilor noastre e de neatins.

Nu spun să nu mai avem con­vingeri. Nu am putea trăi fără ele. Dacă am pune la îndoială orice decizie, la orice pas, ar trebui să fim instituționalizați. Dar ar trebui să punem la îndoială mecanismele prin care convingerile noastre devin de nestrămutat, să le atacăm de la rădăcină. Ar trebui să ne scrutăm în adânc, cu atenție și să ne desprindem identitatea de orice sistem de convingeri rigid. Ar trebui să ne înconjurăm cu oameni cu păreri diferite, de tot felul și să le luăm părerile în seamă cu deschidere, să facem asta conștient și depunând efortul necesar. Când suntem într-o dispută de convingeri, ar trebui să-l ascultăm pe celălalt ca să fim convinși, nu ca să găsim argumente de a-l contracara. Și ar trebui să înțelegem că trecutul nu poate fi schimbat, chiar dacă în el am fost proști sau naivi sau ambele, și că asta nu ar trebui să ne decidă acțiunile din viitor. Ar trebui, într-un cuvânt, să ne dorim despre noi să fim mai înțelepți.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organiza­țională și Associated Dean for Knowledge & Leadership la Maastricht School of Mana­gement România – www.adrianstanciu.ro

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 336 (octombrie 2019). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

 

The post Convingerile noastre de toate zilele appeared first on Revista Biz.

Powered by WPeMatico

Articole similare

Sus
%d blogeri au apreciat: