Esti aici
Acasa => Lifestyle => Beauty => Ce facem cu copilul din noi? – interviu cu György Gáspár

Ce facem cu copilul din noi? – interviu cu György Gáspár

Ce facem cu copilul din noi? – interviu cu György Gáspár – Un adult împlinit și fericit este un om care a făcut pace cu sine și cu mediul înconjurător. Și, mai ales, a făcut pace cu copilul care a fost. Câți dintre noi putem spune nu doar că suntem prieteni cu acești copil, dar că îl cunoaștem și îl înțelegem?

György Gáspár este, pentru cei interesați de ultimele noutăți care apar în psihologie pe tema relațiilor de cuplu și de familie, un nume deja cunoscut. Psiholog clinician cu peste zece ani de experiență, specializat în psihoterapia de familie și integrativă, este și autorul mai multor cărți de specialitate, dintre care amintesc „Copilul invizibil”, „Revoluția iubirii” și „Mindfulness urban”. Am stat de vorbă cu el pentru a afla mai multe despre copilul din noi și despre cum îl putem cunoaște, înțelege, respecta și integra în viața adultă.

Se vorbește mult despre copilul interior. Ce este el? Îl purtăm toți în noi? Cum se manifestă și cum ar trebui să ne purtăm cu el?

„Copilul invizibil“ sau „copilul interior“ este o metaforă pe care psihologii și psihoterapeuții o folosesc atunci când fac referire la părțile dureroase ale copilăriei. Niciunul dintre noi nu pleacă de acasă cu sufletul intact – toți avem experiențe dureroase, nevoi nesatisfăcute, drepturi încălcate, răni psihologice și emoționale care nu se vindecă de la sine sau odată cu trecerea timpului.

Toate aceste părți, de mult uitate sau ascunse în negare, ies la suprafață în relațiile noastre cele mai intime (conexiunea de cuplu, relația cu copiii) și ne împiedică să ne bucurăm din plin de ceea ce avem sau chiar ajung să saboteze aceste relații. Și din cauza faptului că adesea funcționăm mai puțin conștienți de ceea ce se întâmplă în universul interior, fiind cu mecanismele defensive mereu active, suntem tentați a crede și a spune că problemele noastre sunt din cauza partenerului sau a copilului. Dar adevărul este că acești oameni doar apasă niște butoane sensibile.

Durerea este a noastră și are legătură cu trecutul nostru. Prin urmare, este important să ne asumăm responsabilitatea față de aceste răni, față de trecutul mai puțin fericit și să conștientizăm că avem nevoie de un proces de vindecare și transformare. 

În copilăria mică se pun bazele personalității adultului de mai târziu. Ce ar trebui să știe părinții și care sunt lucrurile esențiale pe care trebuie să le facă sau să le spună, astfel încât copiii lor să devină niște adulți armonioși?

Consider că cea mai importantă parte a parentingului este ca cei mici să se simtă văzuți, auziți și simțiți de către părinții lor. Copiii au nevoie ca mama și tata să-i ajute să se liniștească atunci când le este greu, atunci când sunt copleșiți de emoții ori au greșit. Este esențial să-i iubim pe copii mai ales atunci când ei nu se iubesc pe ei înșiși. Toată lumea apreciază și simpatizează un copil când acesta se poartă exemplar, ia note mari sau trece cu brio un test.

Dar responsabilitatea părinților este să facă diferența între sufletul copilului și comportamentele acestuia și, înainte de a recurge la modificarea comportamentelor, să-i ofere copilului acceptare necondiționată și prim ajutor emoțional. Felul în care se raportează adulții la noi în copilărie este modul în care ne vom raporta și noi – atât față de sine, cât și față de cei importanți din jurul nostru. Responsabilitatea părinților este foarte mare și nu poți ajuta un copil să devină adult armonios dacă nu-i oferi un model potrivit în acest sens.

Fiecare părinte suficient de conștient de copilul din viața sa e de acord cu faptul că cel mic învață mai mult din ce vede decât din ce i se spune. Dacă vrem ca cei mici să devină adulți armonioși, este important să le oferim modele demne de urmat. 

Auzim de multe ori expresia „a dat în mintea copiilor“. Când și de ce se întâmplă acest lucru? Care este mecanismul care îi împinge pe adulți să se poarte infantil?

Depinde. Cred că sunt momente în care adultul o face intenționat, aceasta fiind o manifestare voluntară și mai presus de orice conștiență; dar sunt și nenumărate situații în care dăm în mintea copiilor fără ca măcar să știm ce se întâmplă cu noi.

Cea de-a doua situație este aceea în care adultul întră în „regresie“ și nu își mai folosește resursele din prezent, funcționând sub nivelul său de maturitate sau, mai bine spus, subfuncționând. În astfel de momente, ne pierdem pentru o anumită perioadă luciditatea, logica și capacitatea de autocontrol și adesea spunem sau facem lucruri pe care ulterior ajungem să le regretăm amarnic. Este neplăcut când aceste situații implică un alt adult, dar poate fi de-a dreptul traumatizant când astfel de regresii se repetă în prezența copilului.

Mecanismul este inconștient și este controlat de rănile noastre psihologice și emoționale. Părinții pot conștientiza că sunt pe cale să intre într-o stare de subfuncționare, atunci când devin din ce în ce mai rigizi (încep să se poarte tot mai autoritar și inflexibil) sau atunci când devin haotici din punct de vedere emoțional (nu-și mai pot folosi rațiunea și le este greu să facă diferența între trecut, prezent și viitor).         

Societatea contemporană a împins adolescența până foarte târziu, spre 30 de ani. Care crezi că sunt consecințele pe termen lung ale acestei „copilăriri“ îndelungate?

Potrivit științelor neurocognitive, adolescența durează până când creierul ajunge la maturitate – undeva în jurul vârstei de 24-25 de ani. Dacă avem în vedere vârsta la care tinerii pleacă de acasă ori ajung să-și asume o responsabilitate și autonomie financiară și psihologică, s-ar putea ca, într-adevăr, pentru unii dintre aceștia vârsta să fie mai aproape de 30 de ani. Consecințele cred că variază de la o poveste de viață la alta, totul depinde de nevoile tânărului și de motivele care-l determină să-și ia atât de greu zborul din cuibul familiei.

Unii rămân pentru a salva relația de cuplu a părinților, alții, pentru că așa este mai bine financiar sau pentru a nu fi nevoiți să-și asume prea multe responsabilități domestice și administrative. Dacă un copil se sacrifică de dragul părinților, nu-i rămân timp și energie pentru a-și trăi propria viață; dacă un altul rămâne din considerente financiare, s-ar putea să fie nevoie să respecte regulile impuse de părinți; iar dacă alege să rămână pentru că nu dorește să-și asume responsabilitățile unei vieți adulte, s-ar putea să își saboteze procesul de maturizare psihologică și socială.      

Industria media și cea de marketing fac apel la instinctele noastre de copil pentru a vinde cât mai mult și mai bine. Dar acest lucru nu duce oare la o infantilizare periculoasă a adulților?

Marile companii sau marketingul pot face asta doar dacă noi nu avem obiceiul de a fi conștienți de adevăratele noastre nevoi și dacă nu avem suficient de bine dezvoltate abilitățile de autocontrol al emoțiilor și impulsurilor. Este prea simplu și convenabil să dăm vina pe ceilalți pentru că ne-au infantilizat, în condițiile în care ar fi mai înțelept să ne asumăm efortul unei vieți trăite cu adevărat conștient și să învățăm să fim mai încrezători în potențialul nostru.

Ceilalți – indiferent că ne referim la persoane, companii sau cultură – ajung să profite de pe urma noastră doar cu permisiunea noastră. Iar pentru a nu trăi ca niște frunze în bătaia vântului, este responsabilitatea fiecărei persoane în parte să-și asume procesul de creștere psihologică și de vindecare emoțională.     

Traumele și experiențele dificile produc regresii în cazul multor adulți, care apelează la mecanisme de apărare pentru a le face față. Infantilizarea care se constată deseori azi poate fi considerată un astfel de mecanism?

Noi, oamenii, suntem înzestrați de natură cu o serie de circuite în creier, responsabile de supraviețuirea noastră. Dar specificul de manifestare a acestor mecanisme de supraviețuire depinde de experiențele noastre de învățare. Sunt oameni care, atunci când se confruntă cu o dificultate, se poartă precum niște copiii neajutorați și tot acești oameni, în alte situații, sunt exemplari – experții în studiul creierului uman nu au identificat încă explicațiile pentru care aceste fenomene sunt posibile. Iar responsabilitatea noastră, a celor care-i observăm sau sprijinim pe alții, psihologi, psihoterapeuți, experți în sănătate mintală etc., este să nu credem 100% în presupuneri.

Cercetările ne arată destul de clar că ceea ce credem despre noi înșine sau despre cei din jur poate influența realitatea: dacă eu cred că pacientul meu sau partenera mea sunt niște adulți „infantili“, s-ar putea ca, inconștient, să-i determin să se poarte conform așteptărilor mele, mai ales dacă acești adulți nu au o relație bună cu sine.

Apoi, aș adăuga și faptul că adesea noi, adulții, ne luăm prea în serios și ne-ar fi mai util ca uneori să fim puțin mai ludici – să râdem mai mult, să spunem mai multe glume și să ne folosim simțul umorului. Prin urmare, nu trebuie să renunțăm la copilul din noi, dar este recomandat să știm să-l gestionăm în funcție de cum este mai înțelept și sănătos pentru o situație dată.    

Când este bine să ne purtăm ca niște copii și când este greșit? Cum recunoaștem măsura corectă?

Flexibilitatea psihologică este cheia ce ne ajută să gestionăm multe situații dificile. Dacă suntem uneori tentați să facem glume și haz de necaz, poate ar ajuta și să ne exersăm eul de adult, să ne permitem a fi mai maturi, mai asumați și mai ancorați în realitate. Dacă însă avem tendința de a părea mult prea serioși și scorțoși, atunci ne-ar prinde bine (pentru a ne cultiva flexibilitatea) să ne conectăm mai mult la eul de copil, să nu uităm să ne bucurăm de lucrurile simple și să îndrăznim să ne jucăm mai des.

Care sunt tehnicile cele mai eficiente pentru a vindeca copilul interior? Cum ne putem accepta mai ușor neajunsurile, pentru a nu repeta traumele și pentru a nu le transmite mai departe copiilor?

Vindecarea se referă la rănile noastre și mai ales la modificarea sau schimbarea strategiilor de supraviețuire (numite și mecanisme de apărare) pe care le folosim și la vârsta adultă, în ciuda faptului că dispunem de mult mai multe resurse (cu ajutorul cărora, dacă am fi conștienți și dacă le-am folosi, am trăi mult mai bine).

Dar pentru acest proces transformator, de cele mai multe ori avem nevoie de o altă persoană (adultă) care să ne vadă, să ne audă și să ne simtă – nimeni nu se poate vindeca de unul singur. „Ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă tot printr-o relație“, spune Harville Hendrix, unul dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți ai zilelor noastre.

Putem să dezvoltăm ceea ce psihoterapeuții de cuplu numesc un parteneriat sau mariaj conștient și să devenim vindecătorii partenerilor noștri; putem să practicăm starea de mindfulness (sau de prezență conștientă) și să observăm cu atenție și acceptare nevoile și durerile noastre, ca mai apoi să le dezvăluim celor care și-au câștigat dreptul de a ne asculta povestea vieții; putem recurge la meditație sau la alte practici spirituale.

Dar mereu ne rămâne alternativa de a începe o psihoterapie și, ghidați de un specialist, să ne descoperim curajul și compasiunea de-a accepta că suntem imperfecți, că părinții noștri au fost și ei imperfecți și că asta nu ne condamnă la o viață mizerabilă. Pentru că Divinitatea este suficient de darnică și generoasă cu noi încât să ne ofere nenumărate șanse de vindecare și dezvoltare personală.      

Citește și:

Articol preluat din ediția de iunie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Dana Verescu
Foto: pixabay.com

The post Ce facem cu copilul din noi? – interviu cu György Gáspár appeared first on Femeia.ro.

Powered by WPeMatico

Articole similare

Sus
%d blogeri au apreciat: